Oamenii străzii,între noapte și speranță!

În fiecare seară, la ora 18, ușa adăpostului se deschide. Intră oameni obosiți, bolnavi, rătăciți de lume,unii dependenți de oxigen, alții cu tratamente pentru afecțiuni psihice, alții pur și simplu fără nimeni.

La ora 6 dimineața, ușa se închide. Și începe din nou lupta, o zi întreagă pe străzi, fără baie, fără pat, fără un loc unde să-și odihnească durerile. Cum poate un om bolnav să supraviețuiască așa? Cum poate cineva să respire, să trăiască, să spere, când tot ce are e o bancă rece și o sacoșă cu medicamente? Acești oameni nu sunt „cazuri sociale”,sunt vieți,sunt povești,sunt suflete care au fost cândva copii, elevi, visători. Unii au crescut în școli speciale, fără părinți, fără sprijin, și au ajuns acum să lupte singuri cu boala și frigul. Solidaritatea nu trebuie să fie doar un cuvânt,trebuie să devină acțiune. Trebuie să găsim soluții,un spațiu permanent, un loc de îngrijire, o rețea de sprijin pentru cei care nu mai pot lupta singuri,pentru că demnitatea nu se termină odată cu adresa.

Și pentru că fiecare om are dreptul la un pat, o baie, o respirație liniștită. Nu știm poverile lor, dar le putem ușura,nu știm durerile lor, dar le putem alina. Nu știm ce au pierdut, dar le putem reda credința că nu sunt singuri. O societate se măsoară nu prin clădirile ei, ci prin felul în care își tratează cei mai vulnerabili. Și dacă vrem o lume mai bună, trebuie să începem de aici,de la cei care nu mai au nimic, dar încă speră.